Archive for the ‘komicaminolta’ Category

Loganul cel de toate zilele


09 Dec

Articolul postat de Mielu referitor la Logan nu mă poate lasa rece din câteva motive personale pe care le voi arata mai jos.

De-a lungul veacurilor am fost fericitul posesor al mai multor maşini şi mărci de maşini. Dacia (berlină, sport, pick-up şi break), Alfa Romeo, Lancia, Cielo, Kia, Talbot, Opel etc. În momentul de faţă deţin un Logan 1,5 DCI de 85 CP (cu toate opţiunile, începând cu cauciucurile şi terminând cu senzorii de parcare) şi un Opel Vectra hatchback tunat. Iar când zic tunat, e tunat, nu e vorba de schimbarea capacelor la roţi. Suspensie, şasiu, roţi, motor adus la 150 CP etc. De interior nici nu mai vorbesc. Fac precizările astea nu ca să mă laud, ci ca să mă credeţi că ştiu din experienţă proprie ce înseamnă diferenţa de clasă. Loganul îl am de doi ani şi trei luni, timp în care am parcurs 25.000 km. Înainte să îl cumpăr, am prospectat piaţa timp de două luni şi am participat la o mulţime de teste de condus. Am observat (mai ales la românii care înainte de 1989 nu aveau nici măcar banala Dacie) o strâmbare a nasului tipică atunci când aud de Logan. Cuuum, Logaaan? Vaaai, dar nu se poate, noi vrem o maşină ca lumea, nu Logan!

Iată şi motivele de care vorbeam:

1. Economicitate. Atât din punct de vedere al consumului, cât şi al întreţinerii. Sunt un iubitor de Grecia şi am avut perioade când am mers de trei ori într-un an acolo. Cu un rezervor umplut la buşon (adică 62 litri de motorină şi nu 55 cât e scris în cartea tehnică) fac drumul (majoritatea lui traseu de munte) dus-întors până la Salonic (cam 2×650 km) fără să am grija alimentării. Şi mai îmi rămâne pentru plimbat. Cea mai mare distanţă parcursă cu un plin a fost 1.850 km. Un consum de 3,2 sau 3,4 l/100 km la şosea e ceva curent. Anul acesta a trebuit să îi fac revizia de ieşire din garanţie şi ITP. La niciuna din ele nu i-a găsit niciun joc, nicio uzură, nicio bătaie. În tot acest interval nu am avut altă cheltuială cu ea decât cu filtrele şi uleiul.

2. Ţinuta de drum. Anul acesta am făcut o prostie. Am venit de la Mamaia pe autostradă cu 130 km/oră pe o ploaie torenţială. Dincolo de inconştienţa faptei (pentru că, oricând puteam să intru în acvaplanare), nu pot să nu remarc ţinuta de drum a Loganului. Nici măcar o jumătate de milimetru nu s-a abătut de la traseu, direcţia a funcţiont perfect, la fel şi frânele. Niciun moment nu am avut nici cea mai mică senzaţie că sunt în pericol sau că ceva nu merge cum ar trebui. Când am cumpărat-o, vânzătorul mi-a precizat strâmbând din nas că nu voi putea depăşi 140 km/oră cu ea. Afară din ţară, pe autostradă, am mers cu 165 km/oră şi mai aveam pedală berechet, dar nu eram singur în maşină. Consum la această viteză? 4,8-5,2 l/100 km.

3. Fiabilitatea. Întâmplarea a făcut să ne prindă iarna grea cu viscol şi zăpadă din 2007/2008 exact când plecam din Grecia, la vreo 50 km de Salonic. Eram cinci adulţi în maşină şi portbagajul plin ochi. Am condus atunci neîntrerupt 25 de ore. 25 de ore, nu am scris greşit. Timp de 25 de ore motorul a mers incontinuu în sarcină (nu cred că am avut 10 km în total în care să fi reuşit să urc la treapta a III-a de viteză), printr-o zăpadă care ajungea la nivelul bandoului lateral al uşilor. În acest timp, toate echipamentele funcţionau din plin (dezaburire, lunetă, oglinzi, climatizare, lumini etc). Am fost opriţi în Pleven (Bulgaria) pentru că nici maşinile armatei nu mai putea înainta. Nicio secundă motorul nu a dat vreun semn de oboseală, vreu rateu sau schimbare de turaţie, niciun echipament nu şi-a încetat sau schimbat funcţionarea. Nu am derapat şi nu am patinat, nu am avut supravirări şi nici subvirări. Nu s-a încins şi nu a tuşit. Pur şi simplu, maşina a mers pe unde o conduceam eu să meargă, fără să spună nu.

Ăsta e Loganul meu…

Articol postat de Komicaminolta

Adio dar ramai cu noi


20 Nov

Komicaminolta, cu care am avut onoarea sa colaborez pana acum si la ale carui posturi am ras cu lacrimi, s-a mutat in casa noua. Si-a facut un blog numai al lui pe care il puteti gasi aici http://bloguldindrumultaberei.blogspot.com.

Ii urez mult succes si sa ne auzim de bine in continuare :)

Culmea imaginaţiei


19 Nov

Mă suisem la Piaţa Romană într-un autobuz care mergea spre Gara de Nord. Ca un călător disciplinat, compostasem biletul şi stăteam în picioare ca să nu fiu deranjat de vreo persoană în vârstă. Odată cu mine se suise şi un cârd de vreo patru sau cinci elevi (după vorba, după port) care, bunînţeles, nu au compostat în majoritatea lor biletele.

La prima staţie se suie controlul. Aceştia au atacat aidoma partizanilor, prin flancuri, blocând toate uşile. Şi au început controlul biletelor. Cât a mai parcurs autobuzul o staţie controlorii au reuşit să se apropie ameninţător de elevii care îi urmăreau cu ochi atenţi. Odată cu deschiderea uşilor, elevii au ţâşnit cu viteza vântului pe lângă ceilalţi călători şi pe lângă controlori. Cu excepţia unuia, care s-a dovedit mai puţin abil. Ca un stol de vulturi, controlorii s-au repezit asupra lui. Flăcăul trăgea spre uşa din mijloc, uşă care era ţinută barată de barele din stânga şi din dreapta de o controloare agabaritică.

Domnu’ şofer, domnu’ şofer, striga femeia, vă rog să nu plecaţi. Pentru moment, şoferul i-a dat ascultare, aşa că femeia şi-a îndreptat privirile spre tânăr întrebându-l cu glas mieros: ei, acum ce mai faci? Dusă de bucuria victoriei efemere, femeia nu a mai dat atenţie prietenilor lui care coborâseră şi faţă de care se dovedea total vulnerabilă. Între ei, unul a arătat că este dotat cu o imaginaţie exemplară. S-a apropiat uşor prin spatele femeii controloare şi brusc, băgându-i mâinile pe sub fustă, i-a tras jos dresurile şi chiloţii! Concomitent cu strigătul de surpriză, femeia a făcut gestul de a-şi salva pudoarea, fapt care i-a permis tânărului să coboare fuga chiar pe lângă ea şi să se îndepărteze dincolo de un spaţiu minim de siguranţă.

Ruşinată de hohotele de râs ale călătorilor şi ale propriilor colegi, nu a mai avut altă alternativă decât să coboare şi să lase publicul călător în pace. Autobuzul a plecat în uralele de felicitare adresate de toţi tânărului atât de inventiv.

Articol postat de Komicaminolta

Hoţul de mănuşi


18 Nov

Plecasem în grup compact de la serviciu la sfârşitul programului. Nu prea obişnuiam asta decât vara, când o făceam cu intenţia vădită de a bea o bere împreună. Dar aşa fusese întâmplarea. Acum era o zi blândă de iarnă, ninsoarea se oprise, dar era soare şi senin, tocmai bine pentru o mică plimbare sau o bătaie nevinovată cu zăpadă. La rândul lui, grupul se scindase în mici grupuleţe bazate pe afinităţi sexuale, profesionale sau educaţionale. În grupul din faţa noastră (a noastră înseamnă grupul format din vreo patru sau cinci băieţi) erau vreo trei sau patru fete, dintre care una se grăbea să ajungă mai repede acasă, ceea ce intra în contradicţie cu intenţiile noastre.

Văd momentul când respectiva îşi ia rămas bun de la celelalte fete şi cum începe să alerge. Oricât de rapid eram, distanţa m-ar fi împiedicat să îi aplic un placaj ca la rugby, aşa că m-am decis să recurg la o altă metodă şi am început să strig în urma ei şi să o arăt cu mâna: Mi-a furat mănuşile! Opriţi-o! Prindeţi femeia! Mi-a furat mănuşileeee! Toţi membrii grupului s-au oprit, inclusiv o parte din trecători, întorcând capul curioşi după ea. Ea care fugea nevinovată spre staţia de autobuz. Ceva mai departe, doi băieţi vânjoşi nu s-au dovedit a fi la fel de apatici, aşa că au intervenit în forţă. Unul a prins-o de braţ, iar celălalt de ceafă şi, luând-o pe sus, o aduceau spre mine. Deşi era o oarecare distanţă, auzeam dialogul lor cu colega: dacă te mai zbaţi să ştii că o să capeţi şi doi pumni în gură! Lucrurile căpătaseră o întorsătură dramatică, aşa că am încercat să dreg busuiocul strigând către ei: scuze, lăsaţi femeia să plece, le-am găsit în buzunar.

Cu ochii măriţi de groază, văd cum băieţii o eliberează şi se îndreaptă spre mine. Aşa ceva nu anticipasem şi stăteam nemişcat sperând în aplanarea problemei de la sine. Flăcăii se apropie ameninţător de mine, se apleacă asupra mea (deşi am 1,81 m) şi unul din ei mă întreabă şuierând cuvintele: băiete, poate vrei TU doi pumni în gură? Am dat din cap violent a „nu”. Bine, a continuat tipul care mă interogase, după care m-a bătut prieteneşte a încurajare pe spate şi au plecat. După aproximativ douzeci de minute am reuşit şi eu să mă opresc din tuşitul provocat de bătaia prietenească pe spate.

Articol postat de Komicaminolta

O zi la birou


16 Nov

Suntem în birou. O zi ploioasă şi apăsătoare de toamnă. Ne privim apatici deşi toţi suntem, vorba Bardului „toţi dorobanţi, toţi căciulari”, alfel spus, toţi tineri şi cu sânge în veioză. Vrem să trăim, dar rana din pulpă (adică vremea) nu ne lasă. Brusc, în ochii unuia din noi se aprinde o lumină stranie. Îl fixăm instinctiv..

Silviu, spune acesta, însoţindu-şi cuvântul cu un surâs sardonic. Ne luminăm ca becurile economice de 15 W. Silviu este un coleg dintr-un birou alăturat. Tot tânăr, tot om de aprovizionare ca şi noi, dar foarte gomos, foarte plin de el. Încrezut, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Releele încep să cupleze instantaneu. În birou e un singur telefon cu exteriorul. Aşezat pe biroul şefului. Şefului îi revine sarcina de a-i opri pe cei din birou să râdă ca tâmpiţii în timpul masacrului. Eu am biroul în capătul opus lui. Îmi revine sarcina de a juca rolul beneficiarului supărat la telefon. Singurul impediment e că trebuie să fac asta ascuns sub birou. Lui Luigi îi revine sarcina să îl cheme din biroul alăturat.

Gata? întrebă Cristi. Gata, răspundem noi de pe poziţii. Luigi, dă poruncă Cristi, dă-i drumul! Ideea care ne încolţise în minţile criminale era să îl chemăm în biroul nostru unde el urma să aibă o discuţie în contradictoriu cu un beneficiar supărat. Reacţiile lui urmau să ne binedispună pe câteva zile. Îl auzim pe Luigi: Hai bre, Silviule, hai că omu’ e nervos rău. Ce naiba nu l-ai servit? Am încercat noi să-l potolim, dar el ţine morţiş să vorbească cu tine. Intră Silviu cu o ţinută (la costum) foarte afectată: Bună ziua! zice el cu o voce gravă. Unde e? La telefon, un’ să fie, răspunde Cristi. Uite-l colo, continuă arătând telefonul de pe biroul şefului pe care eu tocmai îl apelasem de pe interior. Alou? zice sobru Silviu în receptor. Ce alo, dom’le, ce alo, strig eu revoltat în receptor fără să-mi schimb vocea, stând pitit sub birou. Nu mă lua cu chestii din astea. Mie să-mi spui de ce nu mi-ai onorat comanda! Şi dialogul continuă în aceeaşi manieră cu observaţia că, pe măsură ce ameninţările creşteau în intensitate, în aceeaşi măsură se topea şi orgoliul victimei.

În ăst răstimp, şeful tot dădea celorlalţi sarcini aiuritoare ca să nu capete crampe la stomac din cauza râsului pe înfundate. Dar, om sunt şi eu, aşa că, nemaiputând rezista stress-ului post-traumatic provocat de râsul sub birou, ies la iveală şi încep să vorbesc cu el la suprafaţă. Nicio reacţie de om lucid. Discuţia continuă în aceeaşi manieră, eu stând la birou şi strigând la telefon printre hohote de râs. Deja am crampe la stomac. Colegii ceilalţi zac în comă profundă care pe unde au apucat. Nu mai rezist şi strig la el: Băi Silviule, eu sunt, potoleşte-te că ne omori! Ce dracu’? Mă doare deja stomacul, ai milă, sunt oameni cu copii acasă. În acel moment, Silviu ridică spre mine o faţă gravă şi grăieşte punându-mă la punct: Omule, te rog să te potoleşti. Nu vezi că vorbesc cu un beneficiar nemulţumit de mine? Ce Dumnezeu!?

A fost ultima farsă de genul ăsta făcută de noi vreunui coleg pentru că nu s-a născut omul care să poată râde trei zile încontinuu, aşa cum ne-a fost dat nouă atunci.

Articol postat de Komicaminolta

Mariana


16 Nov

Mariana este amanta unui mare director de pe nu ştiu unde. Dar e şi colegă cu noi. Ce o diferenţiază însă, nu e calitatea ei de amantă, ci nivelul de inteligenţă. Ca să fiu mai explicit, subnivelul. Ca orice amantă care se respectă, a primit cadou de la directorul ei un apartament de două camere dotat cu maşina de rigoare la scară. Maşină de care e foarte mândră, deşi de multe ori ne întrebăm care a fost gradul de miopie al celui care i-a eliberat permisul de conducere. Când are puţin timp vine prin biroul nostru unde se simte foarte bine găsind o înţelegere de care nu are parte prin alte birouri. E şi normal; oameni suntem şi trebuie să ne mai amuzăm şi noi puţin.

car_parts_layed_outAşa s-a întâmplat şi azi. Bună, zice Mariana intrând în birou. Bună, îi răspundem noi care de pe unde se află. Auzi, Luigi, continuă ea aşezându-se pe un scaun, am fost cu maşina la service. Zăăăău? zice Luigi cu un ton care ne-a pus pe toţi imediat în alertă. Era cazul să fim pe fază. Şi cum a fost? continuă el. Oooo, îi răspunde Mariana, habar nu ai ce noroc am avut. Zăăăău? continuă Ligi. Deja tensiunile noastre arteriale oscilează în jurul cifrei 21. Mare atenţie, va urma masacrul, ne spunem noi în gând. Daaaa, măi, un om minunat, continuă ea expunându-se ca broasca la disecţie. Aveam maşina praf făcută. Şi nici nu m-a costat mult. Cât, o întreabă Luigi scurt, aruncându-ne priviri complice. Aaaaa, doar vreo 38 de milioane, zice ea cu candoare. E clar, azi va fi o zi de pomină, ne continuăm noi gândurile. Da, nu mi se pare mult, o provoacă Luigi în continuare. Şi ia spune, ce avea maşina ta, o chestionează el cu severitate. Măi, cum îţi spuneam, era praf făcută. M-a şi certat că nu o îngrijesc. Auzi tu, i-a găsit lichid de frână în carburator (noi începem să ne ridicăm de pe scaune), lipseau două pinioane de la cutia de viteze (noi suntem deja ridicaţi şi începem să râdem timid), oglinzile nu mai erau conectate la vitezometru şi asta era un mare pericol la depăşiri (noi deja ne ţinem cu mâinile de burtă) şi, auzi tu, nenorociţii dracului că mi-a spus că e din fabrică, cutia de viteze nu era cuplată la eşapament şi d’aia consuma aşa mult.

Noi suntem căzuţi în comă pe la locurile individuale de muncă. Mariana, conchide Luigi, să ştii că meşterul nu ţi-a luat mult pentru asemenea defecţiuni.

Articol postat de Komicaminolta

Tara valorilor rasturnate


13 Nov

20tvStau ca un pensionar in fotoliu si ma holbez la televizor. Ma holbez nu pentru ca este ceva deosebit de interesant, ci pentru ca sunt atat de zguduit de ceea ce vad şi aud incat nu ma pot misca. Se vorbeste intens despre politicieni si clasa politica. Comentariul e asezonat cu imagini pe masura, dar mintea mea refuza sa inteleaga ceva de neinteles. Cine consulta publicatiile de specialitate, poate lesne afla ca in Insulele Capului Verde Asociatia economistilor (de acolo, de la ei) cuprinde exclusiv economisti. Economisti cu diploma si legitimatia la zi. Nicidecum medici veterinari sau tamplari. In mod asemanator se intampla si cu Liga inginerilor (tot de acolo). In ea se regasesc ingineri, mai buni sau mai rai, dar ingineri cu totii. Si nu economisti sau muzicieni. Cam asa e peste tot in lume.

Deci, mi se pare logic si de bun simt ca intr-o clasa, asociatie, uniune, liga sau cum vreti sa o numiti, sa fie cuprinsi cei care intrunesc niste aptitudini profesionale asemanatoare. Iar eu, stau in fotoliu si ascult si vad comentarii despre clasa noastra politica. Care clasa politica? Care e clasa, asociatia, liga, uniunea sau cum vreti s-o numiti de la noi care are politicieni cuprinsi in ea? Politicieni, adica oameni cu studii politice. Sau oameni care au facut politica. Macar. Asa cum bine vedem din propaganda pe care si-o fac partidele noastre, in partid sunt admisi si urca pana la nivelul de politician prin numirea lor ulterioara in parlament (atentie, in parlament, nu in guvern) cei cu bani, industriasi, oameni de afaceri, cei care cotizeaza la greu. Ce are asta cu politica? De ce faptul ca au bani ii califica drept politicieni? Care a fost macar exercitiul lor in politica, daca nu au calificare? De unde provine competenta lor in problemele atat de delicate ale politicii, daca ei nici nu au auzit ce e aia pana nu au ajuns cocotati in parlament? Cum e posibil sa fie cotat ca politician si sa fie numit prefect un analfabet (am inteles ca undeva, prin Moldova).Ca sa nu complicam lucrurile, nu intram in discutii despre tupeu sau bun simt. Atunci, de ce si pornind de la ce criterii sunt denumiti politicieni? Termenul simplu de parlamentari ar fi mai apropiat de realitate. Iar in cazurile mai banale, termenul de membru al partidului, in locul celui de politician. Sau, pur si simplu, membru.

Plictisit de televizor, iau si deschid un ziar. Prima pagina-sex si tate. Pagina a doua-tot sex si alte tate. Pagina a treia-alt sex cu aceleasi tate. Iata si pagina a patra. Ehe, aici se schimba lucrurile. Dau de un articol serios, sobru, scris intr-o maniera elevata. Si subiectul e pe masura. E vorba de doau tinere care prezinta la un post de televiziune local stirile, timp in care se dezbraca. Sau se dezbraca in timp ce prezinta stirile. Redactorul articolului atinge culmi de maiestrie in a ne prezenta dificultatile acestei meserii si efortul facut de cele doua june. goluri si goaleCa sa dea mai multa greutate spuselor, iata-l ca vine cu o completare care ma da gata: si ca sa nu credeti ca cele doua prietene sunt neserioase, sa stiti ca ambele sunt studente la facultate. Ei, hai ca m-a dat gata! In scara lui de valori rasturnata, ele nu sunt doua studente nerusinate care se dezbraca precum doua vagaboande. Nuuu. Ele sunt, de fapt, doua vagaboande foarte serioase, care se dezbraca precum niste studente. Altfel spus, in mintea lui, studentia certifica nerusinarea, nu nerusinarea declaseaza studentia. Dumnezeule! Ma uit la ziar si imi dau seama ca mai sunt si altii care citesc asa ceva. Si care pot crede asemenea nonvalori. Ma scuzati, ma duc sa beau o tarie ca sa-mi taie greata.

Articol postat de Komicaminolta

Intamplari de langa noi


12 Nov

Prietena mea, Roxana, e căsătorită de câteva luni bune cu Erwin. Lăsând la o parte momentul premergător căsătoriei, când preotul a refuzat să îi cunune pentru că nu îi plăcea prenumele lui (Saru’mâna, părinte. Am venit să vă rugăm să ne cununaţi. Nu vreau. De ce? Pentru că nu-mi place prenumele lui. Cum adică? Uite aşa! Şi noi ce facem? Mergeţi la alt preot. Păi, suntem la un preot. Da, dar eu nu vreau să vă cunun. De ce? Pentru că nu-mi place cum îl cheamă. Şi nu ne cununaţi? Nu. Să mergem la alt preot? Mergeţi. Şi el o să ne cunune? Probabil, dacă îi va plăcea cum îl cheamă), lucrurile au mers lin până acum

A trecut şi luna de miere, au trecut şi glumele sau invitaţiile colegiilor şi a venit vremea unor lucruri mai serioase. Cum ar fi spălatul geamurilor, pusul gogonelelor sau mersul cu naşii la un grătar la iarbă verde. Oameni gospodari, naşii au venit de cu dimineaţă cu portbagajul plin. Erwin, gospodar şi el, îi aştepta în faţa blocului nerăbdător la gândul plăcerilor culinare pregătite de cele două doamne. Pentru că nu avea rost să mergă cu două maşini, au lăsat maşina naşilor în faţa blocului şi au transferat preţiosul conţinut al portbagajului în maşina lor. S-au aburcat în maşină, şi-au legat centurile, au dat drumul la radio şi au pornit. Ieşirea din Bucureşti a fost destul de dureroasă din cauza traficului. În sfârşit, iată-i ajunşi în dreptul Aeroportului Băneasa.

ucsi014813Ce frumos l-au renovat, glăsuieşte naşul, satisfăcut la gândul grătarului ce va să vie. Nu-i aşa, Roxana? Linişte în maşină. Roxana, o interpelează Erwin peste umăr, ai adormit? Liniştea cea mai adâncă domnea în maşină. Contrariat, Erwin ajunge în dreptul unui refugiu şi trage pe dreapta. Între timp, naşii recuperează rapid. Erwin, spune naşul cu dinţii strânşi, UNDE e Roxana? Cum unde e? răspunde Erwin cu glasul stins. Nu e în maşină? întrebă tâmp la rândul lui. Nu! răspunde naşul apăsat. Înseamnă că am uitat-o în faţa blocului? continuă Erwin şirul întrebărilor cu glasul tot mai pierit. Da, asta înseamnă! statutează naşii la unison. Au luat drumul înapoi într-o tăcere de mormânt.

În mod cu totul straniu, Roxana îi aştepta în faţa blocului cu bagajele lor cu tot. Trecuseră mai bine de două ore de la plecarea lor clandestină. Unde aţi fost? îi interpelează ea senină. Am ajuns până la Băneasa, răspunde Erwin cu glasul stins de eventuala apăsare a papucului nevestei. Şi aţi găsit benzină până la urmă? Inculpaţii se uită unii la alţii în mod complice: da, am găsit, răspund ei în cor. Hai să plecăm odată că întârziem şi ţie îţi arde de vorbă!

Articol postat de Komicaminolta

Iubirea de România


12 Nov

Îmi place sau nu, dar sunt român. Nu pentru că asta scrie în cartea de identitate sau în CV-ul meu, ci pentru că, dacă neg acest lucru, îmi neg propria existenţă. În copacii acestei ţări mă căţăram în copilărie, în apele ei mă scăldam şi uliţele ei le băteam desculţ. O româncă a fost prima mea iubire şi tot o româncă mi-a fost prima învăţătoare. Oricâte limbi străine cunosc, gândesc în româneşte şi tot în româneşte înjur cel mai bine. Oriunde voi emigra, voi fi considerat român, aici îmi sunt mormintele duşilor din familia mea şi aici e singurul loc în care mă simt în siguranţă. Nu sunt şovin, dar mă simt bine în pielea pe care o am. Sunt convins că, asemeni mie, există mulţi turci care se simt foarte bine în Turcia, mulţi francezi care se simt bine în Franţa şi chiar foarte mulţi nepalezi care se simt foarte bine în pielea lor de nepalezi.

Asist cu stupoare la o pierdere de identitate care creşte de la o zi la alta în progresie geometrică. Timp de 50 de ani ne-am subjugat identitatea răsăritului, acum am reluat acelaşi proces, dar spre apus. Reclamele conţin mai multe cuvinte sau expresii în engleză decât în română, posturile de radio fac comentarii şi anunţuri preponderent în engleză, numele produselor sau etichetelor sunt în limbi străine, atât de străine încât de multe ori nici nu pot fi pronunţate. Există o adevărată frenezie în acest sens. Orice anunţ sau nume, fie el cât de neînsemnat, este scris sau spus în engleză, de parcă tot Commonwealth-ul ar sta cu urechile ciulite doar la noi (între noi fie vorba, ne-au dat suficiente dovezi că îi doare de noi fix în direcţia cotului). Să mai pomenesc de dialogurile pe Meseenger? Sunt de părere că e inutil pentru că acolo, dezastrul atinge proporţii ciclopice. Nu pot interpreta aceste fapt decât ca pe o dorinţă expresă şi explicită de pierdere a identităţii. Ne este ruşine să folosim diacritice, deşi nu am văzut reclame franţuzeşti sau ceheşti în care ei să fi renunţat. Abonat la televiziune prin cablu ca orice român, îmi este dat să văd reclamele sau transmisiile posturilor străine. Nicăieri nu am văzut să moară cineva de dragul limbii engleze aşa cum facem noi. Posturile de radio din Bulgaria vecină şi prietenă emit în bulgăreşte, iar textele sunt scrise cu litere chirilce (culmea, nu?). Şi exemple sunt cât vezi cu ochii. Sunt un iubitor de Grecia şi stau toată ziua cu căştile pe urechi ascultând posturile lor de radio. Nu am reuşit să ascult până acum niciun anunţ sau reclamă altfel decât în limba greacă.

Proşti toţi ăştia, nu? Cum îşi imaginează ei că vor veni englezii buluc ca să le cumpere produsele? Vai de capul lor! Se spune performează în loc de interpretează, afecţionez în loc de simpatizez şi, culmea culmilor printre multe altele, expertiză în loc de experienţă, deşi expertiză are cu totul şi cu totul alt sens în limba noastră cu diacritice… Ce s-o mai lungesc, niciodată nu mi-a fost ruşine că îmi iubesc ţara. Mi se pare practic imposibil. Dacă fiul meu sparge geamul vecinului, îl pedepsesc, poate chiar îi trag o mamă de bătaie, dar în niciun caz nu încetez să-l iubesc. Şi totuşi…

Profităm de ocazia oferită de Nopţile Bucureştilor şi ne aflăm în Muzeul de Istorie a Bucureştiului (cum eronat scriu chiar cei de la muzeu). Vizităm câteva saloane oarecum jenaţi de un grup deosebit de gălăgios aflat în faţa noastră. Încercăm să schimbăm cadenţa, dar nu reuşim să ne detaşăm de ei. Ajungem într-o sală unde este Cartea de Impresii a Muzeului. Aştept mai mult decât necesar în faţa unui tablou cu speranţa tacită că respectivii se vor îndepărta. Cu coada ochiului, văd cum unul din ei se apropie de Carte, scrie ceva şi pleacă grăbit ca să-i ajungă din urmă. Nu am nicio îndoială că a scris nişte măscări, aşa că mă apropii, întorc pagina şi citesc, la început stupefiat, iar apoi emoţionat: Îmi iubesc ţara.

Articol postat de Komicaminolta

În liniştea aeroportului


11 Nov

baneasaStau pe o banchetă în autobuzul aproape gol şi privesc fără rost în jurul meu. Brusc, privirea îmi este atrasă de un cetăţean care citeşte ziarul pe bancheta din faţa mea. Ia să citesc şi eu ceva, îmi zic în gând cu toate că ştiu că este un gest nepoliticos. Mai bine rămâneam politicos pentru că ceea ce citesc mă revoltă. Sunt câteva rânduri în care se menţionează că zborurile de noapte pe aeroportul Băneasa au fost interzise ca să nu deranjeze locuitorii vicinali. Recitesc rândurile demenţiale. Au dat peste cap programul a sute sau mii de călători ca să nu îi deranjeze pe cei care şi-au făcut vile în zonă. O mulţime mult mai mare decât cea a locuitorilor din zonă va trebui să caute alte linii de transport, alte legături, alte programe. E o culme a neruşinării greu de atins. Pentru că are un aspect bilateral: pe de o parte, din partea solicitanţilor, iar pe de altă parte, din partea autorităţilor. Locuitorii din zonă au solicitat acest lucru, reiese din articol.

Mă întreb, în ignoranţa mea, atunci când şi-au construit viloaiele de neamuri proaste lângă pista aeroportului, ei nu au observat că acolo este un aeroport? I-a obligat oare cineva să îşi construiască viloaiele acolo, lângă aeroport? Era singurul mod de a-şi etala opulenţa? La banii lor, era o problemă să-şi construiască vilele în altă parte? Iată câteva întrebări la care văd că nimeni nu se oboseşte să dea un răspuns. Iar la cererea locuitorilor din zonă, autorităţile au acceptat. Ce interese sunt în joc, ce bani se manevrează şi la ce nivel încât autorităţile au acceptat aşa lesne, fără să îşi pună măcar aceleaşi întrebări ca şi cele de mai sus? Mă gândesc că ar fi bine să strâng asemenea culmi ale neruşinării într-un volum pe care să-l intitulez „Ghid pentru motivarea emigrării”.

Articol postat de Komicaminolta

Mielu pe baricade

Baricade din cuvinte impotriva prostiei!


This site is protected by Comment SPAM Wiper.