Archive for the ‘komicaminolta’ Category

De ce nu îmi plac filmele americane (5)


10 Nov

phoneSă continuăm cu alte nerozii, că mai sunt destule. Iată, este vorba de şablonul numărului de telefon. Haida de, vor zice scepticii, ce şablon poate fi acesta? Este. Pentru că, deşi am ajuns la o vărstă, nu am reuşit să văd decât un singur film american (subliniez, unul singur) în care numărul de telefon începea altfel decât cu 555. Ei, acum v-aţi prins? Ori de câte ori e cazul să fie pomenit un număr de telefon, acesta începe invariabil cu 555. Deşi, scriind aceste rânduri, îmi vine ideea că acesta ar putea fi prefixul centralei telefonice a studiourilor de fimare. De unde li se dă legătura în teritoriu.

user624_1168208046Urmeaza unul din cele mai populare şabloane tâmpite. Sau unul din cele mai tâmpite şabloane populare. Este cel al băutului berii. Acest şablon face parte din categoria “să nu faceţi aşa ceva acasă”. El (sau ea, nu are importanţă pentru că toţi se comportă la fel) stau la masă sau la bar sau lângă frigider sau unde mama naibii vor. Cu o mână ţine sticla de bere, cu cealaltă o desface, după care se petrece minunea: duce sticla la gură şi bea fără să dea capul pe spate! Da, aţi citit bine, fără să dea capul pe spate. Eroul filmelor americane nu mişcă absolut de loc capul atunci când bea bere. Mişcă doar sticla, ridicând-o de fund. Să recapitulăm: capul stă drept şi nemişcat, gura sticlei stă lipită de buze, iar eroul ridică uşor sticla de fund şi bea aproximativ 12 mililitri de bere. Personal, am încercat aşa ceva la o petrecere sau, cum i se spune prin Teleorman, la un party. Tot ce am reuşit a fost să mă ud tot de bere şi să-mi alertez prietenii care nu au ştiut cum să cheme mai repede un taxi ca să mă ducă acasă, zicând că am băut destul şi ar trebui să mă odihnesc puţin.

Articol postat de Komicaminolta

Meşterul bun la toate


09 Nov

Se numeşte Măruţă. E un tip bonom, mai în vârstă ca noi, dar bun de şotii şi plin de viaţă. E omul bun la toate din firmă. Oamenii vorbesc depre el cu un oarecare respect fiindcă, se spune, el ar fi fost primul care, la Revoluţie, a aruncat tabloul lui Ceuşescu pe fereastra instituţiei. Asta însă nu îl scuteşte de glumele noastre. Iar azi i-a venit rândul.

200119578-003Clădirea în care lucrăm are birouri la subsol, parter şi două etaje. Biroul directorilor e la etajul doi. Deşi, în majoritatea cazurilor, autorii farselor fac parte din acelaşi birou, unul din noi, şi anume Petrică, este uşor asimilat oricărei structuri de atac datorită calităţii sale de a imita vocile diferitelor persoane. Biroul în care lucrează Petrică este la subsol. Fiind vară, majoritatea lucrăm cu uşile birourilor deschise larg. Măruţă! Se aude de la etajul doi strigătul de luptă al unuia din directori. Da, dom’ director, vin imediat răspunde Măruţă care stătea la parter de vorbă cu tanti Lina, femeia de serviciu. Şi o ia la fugă pe scări în sus. În acel moment, intră în luptă Petrică: Măruţă! strigă el de la subsol imitând vocea directorului. Da, dom’ director, vin, strigă Măruţă la rândul lui şi, după două secunde necesare schimbării treptei de viteză, o ia la fugă pe scări în jos. Directorul, un tip coleric de felul lui, s-a plictisit să îl aştepte pe Măruţă, aşa că strigă din nou prin uşa deschsă: Măruţăăă! Omul nostru se opreşte din fugă puţin confuz, recuperează rapid şi o ia pe scări în sus fără să mai zică nimic. De data asta, însoţit de un uşor gâfâit. Petrică, urmărindu-l din capul scărilor, îl aşteaptă să ajungă la etajul unu, după care zbiară de tremură geamurile: Măruţăăă! Te mai aştept mult? Fără oprire, Măruţă schimbă capul compas şi o ia la vale, spre subsol, gâfâind ca o locomotivă cu aburi urcând la Timişul de Sus.

Directorul, nervos de data asta, iese din birou şi se apleacă peste balustrada scărilor strigând scurt şi ultimativ: Măruţă! Bietul om se opreşte, se şterge de transpiraţie pe faţă şi, uitându-se în sus răspunde complet năuc şi rupt de realitate: Dom’ director, vin imediat, da’ să ştiţi că mi-aţi luat-o înainte pen’că io nu pot urca aşa repede ca dumneavoastră! Noi avem deja crampe cumplite. Ajuns Măruţă în uşa directorului, Petrică se iţeşte şi el în capul scărilor şi îl întrebă nevinovat: Mai faci o tură, nea?

Spre cinstea lui, nea Măruţă a fost primul care a început să râdă.

Articol postat de Komicaminolta

Ţara fără de lege


08 Nov

Nu am avut de lucru aseară şi m-am uitat câteva minute la un jurnal de ştiri. Nu are importanţă canalul pentru că, nu ştiu dacă aţi observat, ştirile sunt aceleaşi. Între numeroasele crime, abuzuri şi tâlhării, o ştire s-a strecurat FĂRĂ NICIUN COMENTARIU. Nu sunt omul să înghit pe nemestecate, dar pe lângă asta, gravitatea ei mi-a atras în mod deosebit atenţia. Şi mi-a trezit revolta şi scârba.

Este vorba de cele câteva cuvinte prin care, crainica ne anunţa că delegaţia FMI vine să verifice modul în care România a îndeplinit clauzele din acordul încheiat privind restructurarea agenţiilor şi, ATENŢIE, trimiterea bugetarilor pentru 10 zile în concediu neplătit! Lucru nepermis de legislaţia muncii existentă acum în vigoare! Aţi înţeles? Guvernul a semnat un acord prin care se angaja să respecte o clauză ilegală! A semnat un contract cu o clauză ilegală. A angajat oamenii şi onoarea nenorocitei ăsteia de ţări cu care fac ce vor în respectarea unei clauze pentru care nu au temei legal.

Sila şi revolta mi s-au transformat în vomă. După ce că, de când a izbucnit criza, nu au fost în stare să producă nici măcar o umbră de plan de redresare economică (măsurile luate până acum sunt măsuri sindicaliste şi ţin de CHELTUIREA fondurilor şi nu de rularea sau sporirea lor), după ce orice om cu bun simţ a ajuns să înţeleagă faptul că, pentru noi, criza abia acum începe, acum ne este dat să aflăm ce acorduri penibile şi josnice sunt în stare să semneze.

Dacă această ştire se dovedeşte adevărată, atunci credeţi-mă pe cuvânt că nu există în dicţionar niciun cuvânt suficient de josnic şi niciun blestem suficient de cumplit cu care să fie categorisiţi aceşti derbedei care conduc ţara. Ineptul de Boc şi-a luat bici ca să-l pună pe Parlament? De când până când (afară de visele abulice ale lui Băsescu) Guvernul are în subordine Parlamentul? Mai bine, să ia biciul şi să se biciuiască singur până îi iese prin piele borşul pe care îl are în loc de sânge şi tărâţele pe care le are în loc de creier. Poate măcar aşa se va căi de prostia făcută.

Dragii mei, concluzia e una singură: dacă vreţi să aflaţi singura ţară fără de lege din lume nu trebuie să căutaţi mult. Sunteţi chiar locuitorii ei.

Articol postat de Komicaminolta

Kali mera


07 Nov

1__Kalimera_Koukla_viewPrietenul meu Mihăiţă este la prima lui vizită în Grecia. Au fost cazaţi într-un hotel de care sunt mulţumiţi, mâncarea e bună, vremea e de vis şi apa mării neasemuit de curată. Deci, toate condiţiile ca să se simtă bine. Mai puţin fiica lui care îşi doreşte o saltea de plajă. Momentan, singura problemă a lui este necunoaşterea limbii. Pentru că nu ştie decât o expresie: Kali mera. Dar îi este frică să o folosescă, aşa că foloseşte varianta în limba română de bună ziua ori de câte ori intră sau iese din hotel. Evident, gazdele şi-au dat seama de abilităţile lui şi îi răspund pe măsură, fără exagerări lingvistice, dar pe limba lor. Adică în greceşte.

Melania, soţia lui, îl sfătuieşte că e mai politicos să îşi salute interlocutorii tot pe greceşte; ar fi mai elegant, spune ea. Aşa încât, dialogul de forma Bună ziua-Kali mera avut cu personalul hotelului, s-a transformat în Kali mera-Kali mera. Chiar de a doua zi au început mersul la plajă, ocazie cu care Mihăiţă a descoperit o tonetă cu articole de profil lângă intrarea pe plajă. La insistenţele copilei se hotărăşte ca la prima ocazie să se oprească la tonetă şi să îi cumpere o saltea. Zis şi făcut. În ziua următoare, în drum spre plajă, se opresc la toneta cu pricina şi el, ca un adevărat bărbat, ia taurul de corne şi se adresează vânzătoarei. El: Kali mera! Vânzătoarea: Bună ziua!

Articol psotat de Komicaminolta

Irealitatea imediată


06 Nov

800px-cfr_class_62_locomotivePrietena şi colega mea Roxana a trebuit să plece într-o delegaţie la Timişoara. Momentul nu a fost cel mai potrivit. Avusese un program foarte încărcat în ultimele săptămâni, atât acasă, cât şi la serviciu. Numai de delagaţia asta nu-i ardea. Ca să nu mai vorbim de faptul că trebuia să stea câteva zile. Iar temerile cele mai sumbre s-au adeverit: şi acolo a avut foarte mult de lucru. Abia aştepta să ajungă la hotelul unde era cazată, că pica moartă până a doua zi.

Dar a venit şi momentul izbăvirii: treaba a fost terminată şi a trebuit să se întoarcă acasă, în Bucureştiul ei iubit. Cum a ieşit de la instituţia unde fusese, s-a repezit la hotel, şi-a luat bagajele în fugă şi tot în fugă a plecat spre gară, dornică de a ajunge grabnic acasă. S-a suit în vagon, şi-a aburcat bagajele în plasă şi s-a aşezat într-un colţ al compartimentului cu jacheta peste faţă, cu gândul la un supliment de somn, cu atât mai mult cu cât ştia că legănatul vagonului o va adormi imediat. Ceea ce s-a întâmplat.

Ca prin vis aude glasul controlorului: Vă rog biletul la control! Buimăcită, cu privirea abulică, dă jacheta la o parte şi, în timp ce scotocea în poşetă după bilet, aruncă o privire pe geam. Ce râu este ăsta aşa de mare? îl întreabă ea pe controlor. Nu este râu, doamnă. Este fluviu şi se numeşte Dunărea. În zece minute ajungem la graniţa cu sârbii!

Articol postat de Komicaminolta

Spagarii


05 Nov

Vă mărturisesc cu mâna pe inimă că mult timp nimeni nu a reuşit să mă convingă de utilitatea blogurilor şi a blogărelii. Ce, îmi ziceam, pe cine interesează ce scriu? De ce m-ar interesa ce scriu alţii? Cui îi foloseşte? Astea sunt manifestări de flăcăiandrii cu coşuri pe faţă. Dar lucrurile s-au schimbat. Încet, încet mi-am dat seama că, o primă utilitate ar fi aceea că oamenii pot face schimb de impresii şi idei nu numai câte doi, ca în e-mail-uri, ci şi public, la fel ca într-o discuţie sau o conferinţă. Îşi pot face publice gânduri sau interese, pot cere păreri sau participa la comentarii etc. Aşa că, am început şi eu să scriu. Dar totuşi, ceva mai lipsea.

screaming1Până aseară, când am înţeles că, cea mai mare utilitate a blogului, cel puţin pentru mine, este aceea că poţi refula. Ce altă posibilitate are o furnică asemeni mie, care mişună de dimineaţă până seara întru satisfacerea nevoilor elementare, ca să-şi strige revolta sau mânia? Cui să mă adresez, cine să mă asculte? Cum să îmi golesc sufletul de răul pe care mişeii şi nemernicii mi-l inoculează zilnic? Cui să îi spun nedreptăţile care ne înconjoară?

Văd aseară la un jurnal de ştiri la televizor o ştire oarecum anodină: era vorba despre blocuri construite fără niciun Dumnezeu, cu ferestrele la 20 cm de cele ale blocului vecin, acoperind trotuare sau în dispreţ faţă de orice plan urbanistic. Nu a trebuit ca reportajul să ajungă la final şi sufletul îmi era încărcat de mânie. Aşa cum erau prezentate lucrurile, vina o purtau constructorii, oameni lacomi de bani şi care sunt în stare de orice compromis pentru un câştig cât mai mare. Dar, oameni buni, acesta este doar vârful aisbergului! Pentru că nimeni nu a spus şi nu spune nimic despre cei care au dat avizele! Blocurile alea nu s-au construit singure. Nu poţi face un coteţ în fundul curţii fără un maldăr de avize şi planuri zonale şi de amplasare. Ce ni se sugerează? Demolarea construcţiilor? Pedepsirea constructorilor? Dar câţi dintre şpăgarii din primării au fost jupuiţi de vii? Cărui şpăgar i-a fos exilată familia şi averea confiscată? Câţi dintre şpăgari au fost lapidaţi în piaţa publică? Care şpăgar a fost însemnat cu fierul roşu sau ars pe rug? Câte cartiere de vile de şpăgari au fost rase de pe suprafaţa pământului? Care din ei a primit măcar un scuipat drept pedeapsă?

Aici e problema. Pentru că, datorită avizelor date de ei au fost construite acele blocuri. Ni se prezintă drept vinovaţi întotdeauna nişte oameni care, bine sau rău, dar fac ceva. Nimeni şi niciodată nu spune şi nu propune nimic referitor la şpăgarii care dau avize. Care duc un trai îmbelşugat din furtul cel mai evident, din abuzul cel mai concret. Sunt pline ministerele, băncile şi primăriile de asemenea gunoaie umane. Nu sunt arăţi cu degetul şi condamnaţi ante facto cei care au cerut şi utilizat credite pe care nu le-au mai rambursat. Aţi auzit că a fost împuşcat în cap vreunul din directorii de bănci care au avizat aceste credite neperformante şi au falimentat bănci? I s-a confiscat vreunuia averea şi familia i-a fost urmărită până la a şaptea spiţă?

Nimeni nu spune nimic, nimeni nu face nimic. Cum să nu mă revolt, cum să nu îmi vină să mă dau cu fundul de pământ de neputinţă? Cum să nu îmi vină să urlu de mânie? Cui să-i reclam? Cine mă ascultă? Cine va lua măsuri? Vorbim de democraţie? Căcat. Vorbim de lege? Alt căcat. Vorbim de aplicarea sau respectarea legii? Un şi mai mare căcat.

Articol postat de Komicaminolta

Mai ceva ca nunta Zamfirei


04 Nov

Prietena şi colega mea Roxana a fost invitată împreună cu soţul ei la o nuntă la Râmnicu Vâlcea. Ocazie mult aşteptată de amândoi întrucât activităţile din ultimul timp le diminuaseră mult posibilitatea de distracţie. Deja se vedeau mâncând, bând şi dansând până în zori cu plăcerea pe care numai o masă de nuntă ţi-o poate oferi. Ca de obicei în asemenea situaţii, invitaţia a impus unele cheltuieli suplimentare: o pereche de pantofi noi pentru el, o rochie nouă pentru ea etc.

cort nuntaA venit şi ziua mult aşteptată, aşa că s-au suit în maşină şi au plecat spre Râmnicu Vâlcea. Au plecat devreme ca să aibă timp să se spele şi să se schimbe atât pentru cununia civilă, cât şi pentru cea religioasă. Iar seara… ei bine, seara urma petrecerea pe care o aşteptau cu ardoare. Ajunşi cu bine, s-au cazat la o prietenă de-ai ei din facultate şi au intrat în program. Toate mergeau şnur, mirii şi invitaţii nu mai puteau de bucurie, ziua era caldă şi senină. Pe la ora opt seara au început să se strângă pentru petrecere. O curte întreagă fusese acoperită de un cort uriaş, iar o orchestră renumită în oraş a început să interpreteze melodii de succes. Şi petrecerea a început! Cu dans, cu muzică şi voie bună.

Undeva, după orele unu din noapte, mirele simte nevoia să meargă la toaletă. Acesta fusese amenajată în fundul curţii, ascunsă după o magazie. Ajunge mirele acolo şi dă să intre în cabină, dar zgomote ciudate îl opresc. Evident că cineva era în cabină. Ascultând cu atenţie, descoperă că, de fapt, nu era o persoană, ci două! Rămâne înmărmurit suficient timp ca să recunoască unul din glasuri ca fiind al proaspetei sale soţii. Scandalizat se repede la uşă şi aproape că o smulge. Oroare! În cabină, proaspăta lui soţie se chinuia să întreţină o relaţie sexuală cu naşul. Imediat a izbucnit scandalul şi chiar bătaia. A fost nevoie de intervenţia poliţiei ca să liniştească spiritele. Oricum, pe la ora două petrecerea era spartă, motiv pentru care, Roxana şi soţul ei au fost nevoiţi să se întoarcă acasă. Dar nu numai ei, ci şi restul nuntaşilor au plecat pe al casele lor, mai mult sau mai puţin mohorâţi.

Cheating_wifePrintre ei se afla şi fotograful angajat ca să facă poze pe toată durata nunţii. Omul nu era la prima solicitare de acest fel, aşa că îşi anunţase soţia că nu va veni mai devreme de ora şase dimineaţa. Într-un fel, omul era mulţumit de turnura evenimentelor pentru că se vedea recuperând câteva ora bune de somn. Ajunge acasă şi, tiptil tiptil ca să nu-şi deranjeze consosarta, deschide uşa şi se strecoară în sufragerie. Se dezbracă mişcându-se ca un fur şi deschide uşor uşa dormitorului. La lumina slabă a unei lămpi de veghe ascunsă după o comodă îşi vede nevasta prinsă într-o partidă de amor nebun cu un altul!

În noaptea aceea a fost nevoie de o a doua intervenţie a poliţiei…

Articol postat de Komicaminolta

Din perlele lui Vanghelie


03 Nov
  1. TARICEANU - INTALNIRE - PRIMARINu există fiinţă umană, fie că locuieşte în Africa, în Asia sau în Rahova, care să nu fi văzut un film, să nu fi rupt o floare, o fată sau un băiat, după cazul care este fiecare.
  2. Numai cine nu lucrează nu poate să i se impute că poate să fie şi mici greşeli, dar nu astea
  3. De când mă ştiu eu copil, mă urcam în pom şi mâncam corcoduşi.
  4. Cine nu are loc de mine… nu mă interesează… să se înghesuieşte!
  5. Acel tânăr care s-a transformat în 300 este vorba de unul singur.
  6. Soarta mea a fost hotărâtă de destin.
  7. Vocea mea se va face auzită oriunde. Şi pe sub apă.
  8. Sunt oameni tineri, oameni care sunt prezenţi aici în faţă şi pe care vreau să le mulţumesc.
  9. În ultimii cinci ani este anormal să mergem cu maşinile şi cu transportul în comun care mergem.
  10. Deci prezenţa mea e datorită stării Bucureştiului în care ne aflăm.
  11. M-am săturat să facem dosare noi lor şi noi nouă.
  12. Tre să vedem cum putem să rezolvam o parte din problemele românilor şi nu cu asemenea formule de a spune ce tre să înveţe românii şi unde găsesc pe goagal, gagal cum, gugal gagal gulgal aşa. Unde găsim păpădia unde găsim nu ştiu ce şi unde ne interesăm de Herodot.

Articol postat de Komicaminolta

Utilitatea gumei de mestecat


02 Nov

Sticky Feet

Articol postat de Komicaminolta

Cu ani în urmă lucram la o instituţie aflată în aceeaşi clădire cu un mare minister. În fapt, instituţia noastră era subordonată respectivului minister. Cred că vă este clar faptul că în clădire bântuiau numai personaje cu ceafa lată şi cureaua sub burtă. Directori, directoraşi şi alţii asimilaţi lor fâţâiau toată ziua hârtiile de colo-colo. Dacă nu îmi plăcea aspectul lor, cu atât mai puţin îmi plăcea faptul că trebuia să umblu îmbrăcat la costum şi cravată. Îmi dădea un aer prea serios, prea matur, ceea ce nu era adevărat.

Într-o zi călduroasă de vară mă întorceam din oraş unde rezolvasem câteva probleme. Era cald, foarte cald şi asta îmi dădea o stare de apăsare, de lehamite. Sunt un om cu sânge în veioză şi starea asta îmi displăcea. Doream să îmi arăt că sunt încă viu, dar nu ştiam cum. Îmi plăcea, nu îmi plăcea trebuia să mă întorc în biroul mirosind a praf şi tranpiraţie. Intru în holul clădirii şi mă îndrept spre lift. Aici, e nevoie de o mică precizare: uşa liftului (lift mare, de minister) era amplasată într-un mic hol, aflat perpendicular pe cel de intrare, ceea ce făcea ca să fii nevoit să dai colţul ca să ajungi la ea. Deci, dau colţul holului, apăs pe buton şi aştept liftul. Nu trece mult şi uşile enorme se dechid, iar eu mă las înghiţit de cabină. Aşteptam să pornească şi instantaneu îmi vine o idee plină de viaţă: scot din gură guma pe care o mestecasem toată ziua şi încep să o lipesc de unul din butoanele de etaj. Dar tot atunci s-a produs şi dezastrul: unul din directorii cu ceafă lată apare de după colţ cu dorinţa manifestă de a intra şi el.

Văzându-mi gestul, omul se opreşte brusc în dreptul uşii cu o privire acuzatoare îndreptată tăios spre mine (reţineţi că, cel puţin după costum, păream un tip serios). Ei bine, atunci am avut şi eu unul din puţinele mele momente de luciditate şi am luat cuvântul: Fir-ar să fie de golani şi nesimţiţi! Ia uitaţi-vă ce porcărie au făcut aici, au lipit guma de butonul liftului. În timp ce eu trăgeam cu sârg de gumă, tipul recuperează rapid şi dă din cap a profundă aprobare: Da, domnule, tineretul de azi!

Ulterior am observat că, de câte ori ne întâlneam pe vreun hol, mă saluta cu cel mai profund respect.

De ce nu imi plac filmele americane (4)


29 Oct

Articol psotat de Komicaminolta

valet5Altă ciudăţenie tipică filmelor americane este scena condusului la maşină. Dar bine, vor zice detractorii mei, ce are anormal în ea o banală scenă a condusului unei persoane la maşină? Are, vă zic eu. Fiţi atenţi, pentru că e nevoie şi de puţină aritmetică.

Ei (adică un el şi o ea) ies din restaurant. Amabil, valetul a tras maşina la ieşire. Galant, el o conduce ţinând-o protector de braţ până la uşa din dreapta (cum priveşti maşina pe sensul de mers), o deschide şi o invită să ia loc. După care (şi aici vă rog să fiţi atenţi), el nu se duce să ocupe locul şoferului prin faţa maşinii, ci prin spatele ei! Şi ce dacă, mă vor întreba cei care au fost mai puţin atenţi. Păi, hai să facem o mică socoteală. Dacă ar merge prin faţa maşinii, ar avea de parcurs lungimea unei aripi (cea din dreapta), o lăţime de maşină (botul maşinii) şi încă o lungime de aripă (cea din stânga). În varianta folosită în filmele americane, el percurge o lungime de portieră (cea din dreapta spate), o lungime de aripă (din dreapta spate), o lăţime de portbagaj (să presupunem că e egal cu lăţimea botului), încă o lungime de aripă (cea din stânga spate) şi încă o lungime de portieră (cea din stânga spate).

Acum, haideţi să socotim: în primul caz avea de parcurs două lungimi de aripă (presupunând că aripa din dreapta e egală cu cea din stânga) plus o lăţime de maşină. În al doilea caz, are de parcurs două lungimi de portieră plus două lungimi de aripă plus o lăţime de maşină. Ei, acum, care distanţă e mai lungă? Dar, se pare că niciun efort nu e suficient pentrul eroul american atunci când vrea să fie galant.

Si mai sunt si altele…

Mielu pe baricade

Baricade din cuvinte impotriva prostiei!


This site is protected by Comment SPAM Wiper.